Descoperă podurile vii din Meghalaya, India: treceri din rădăcini de smochin, ghidate de Khasi și Jaintia, candidate UNESCO 2025, model de infrastructură verde.
În Meghalaya, India, printre colinele luxuriante și râuri iuți, există poduri care n-au fost construite, ci crescute. Nu e o figură de stil: sunt modelate din rădăcini vii. Și nu țin doar de spectacol — oamenii le folosesc zi de zi.
Aceste treceri sunt alcătuite din rădăcinile smochinului de cauciuc, un arbore care coboară rădăcini aeriene lungi, ușor de ghidat acolo unde trebuie. Comunitățile Khasi și Jaintia folosesc schele din bambus pentru a dirija rădăcinile, de obicei peste albia unui râu.
Îi ia unui pod 10, 20, uneori 30 de ani să devină cu adevărat solid. După aceea, poate servi secole întregi, întărindu-se treptat. Arborele rămâne viu, rădăcinile continuă să crească, iar structura capătă forță odată cu timpul.
Le găsești în sate izolate din Meghalaya, mai ales în dealurile Khasi și Jaintia. Cel mai cunoscut este podul dublu-etajat din Nongriat, unde două treceri se înalță una deasupra celeilalte. Peste 130 astfel de poduri sunt documentate, iar localnicii spun că probabil există și altele, ascunse în locuri greu de ajuns.
Aceste poduri n-au fost gândite pentru turiști. Ele sunt infrastructură de fiecare zi pentru locuitori, mai ales în timpul musonului, când râurile ies din matcă și podurile obișnuite sunt adesea luate de ape.
În 2025, autoritățile statului au depus o candidatură pentru includerea podurilor vii pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO. O astfel de recunoaștere le-ar face mai ușor de protejat. Meghalaya a modificat și legislația statală, astfel încât aceste locuri să poată fi recunoscute oficial drept patrimoniu viu.
În plus, statul a nominalizat podurile pentru un premiu internațional UNESCO dedicat protejării tradițiilor culturale. Miza este să se sublinieze că nu sunt o raritate exotică, ci o parte esențială a culturii și a mediului din regiune.
Podurile vii nu afectează natura. Dimpotrivă, ajută la protejarea malurilor și nu cer ciment, metal sau utilaje. Sunt făurite din ceea ce există deja, cu grijă pentru copaci și pentru peisajul din jur.
Cunoașterea felului în care „crești” un pod se transmite de la bătrâni către cei tineri. Nu există planșe tehnice, ci experiență și observație atentă. Este un exemplu convingător de a lucra împreună cu natura, nu împotriva ei.
Totuși, tradițiile se estompează. Tinerii pleacă la orașe, iar meșterii cu experiență devin tot mai puțini. De aceea contează să le observăm la timp, să le păstrăm și să le arătăm lumii. În felul lor tăcut, aceste poduri sugerează că răbdarea poate fi și ea o formă de infrastructură.
Dacă UNESCO va recunoaște podurile ca patrimoniu, tradiția va fi mai ușor de ocrotit, iar sprijinul va fi mai ușor de atras. Asta ar putea impulsiona predarea mai activă a acestui meșteșug și un interes mai larg pentru el.
Astăzi, în timp ce lumea caută modalități mai sustenabile de a trăi, aceste poduri sunt mai mult decât o curiozitate. Arată cum poți construi fără să distrugi — și cum poți trăi în pas cu natura.