Descoperă de ce ritualurile șamanice din Peru și Bolivia mizează pe muzică armonioasă, icaros și tobe, nu pe cacofonie. Ghid despre sens, tradiții și practici.
În ultimii ani, tot mai mulți oameni sunt atrași de forme neobișnuite de îngrijire de sine: unii încearcă meditația, alții se îndreaptă spre tehnici de respirație sau ritualuri străvechi. Peru și Bolivia sunt de mult asociate cu șamani și ceremonii pe bază de plante. Dar există oare rituri care urmăresc vindecarea prin cacofonie — zgomot, sunet puternic și haotic? Ne-am propus să aflăm, iar tabloul care se conturează e destul de limpede.
În Bolivia, de pildă, poporul Kallawaya păstrează tradiții de vindecare distincte care folosesc plante, respirația, atingerea și muzica. UNESCO recunoaște aceste practici ca parte a patrimoniului cultural. Muzica are, fără îndoială, un rol esențial, însă nu e vorba de vacarm: ritmuri constante, liniștitoare, menite să relaxeze și să dea tonul întregului proces.
În ceremoniile cu ayahuasca din Peru, șamanii cântă melodii speciale, cunoscute drept icaros. Aceste cântece sunt considerate sacre și îi ajută pe participanți să privească în interior, să se simtă sprijiniți și să-și orienteze trăirile. Pe scurt, sunetul e frumos și așezat — departe de orice idee de cacofonie.
Există și alte rituri, precum ceremoniile cu cactusul San Pedro. Și aici totul curge prin cântec și instrumente — tobe, flaute — adesea în mijlocul naturii, cu o țintă limpede: refacerea echilibrului interior.
E tentant să-ți imaginezi că undeva, sus în Anzi, există ritualuri construite pe zgomot și haos sonor. În alte țări, a prins contur o formă de „terapie prin zgomot”, cu gonguri, vibrații sau texturi industriale puternice. Însă în Bolivia și Peru nu apar urme ale unui asemenea tipar.
Am răsfoit site-uri care invită la participarea la ceremonii, am consultat lucrări academice și materiale culturale din ambele țări. Nicăieri nu apare ideea de vindecare prin cacofonie. Dimpotrivă, mesajul e consecvent: muzica acestor rituri trebuie să liniștească și să susțină, nu să zdruncine sau să scoată omul din starea potrivită.
Există un studiu recent care menționează un grup ce practică muzică și mișcare colectivă, descrise drept acordare la vibrația Pământului. Chiar și acolo, accentul cade pe armonie, nu pe dezordine sonoră.
În Peru și Bolivia, muzica nu e un ornament. Poartă sens. Se crede că un cântec poate transmite energie, chema spiritele naturii și liniști sufletul. Orice frânge această atmosferă — zgomotul brusc, cacofonia — nu se potrivește cu felul local de a înțelege vindecarea. Impresia care rămâne e că bătaia inimii acestor practici e una calmă, atentă la persoană.
Poate că terapia prin zgomot aparține mai degrabă mediilor urbane sau culturii occidentale a wellness-ului. În Anzi, încrederea pare să stea încă în tăcere, peisaj și vocea omului, fără artificii.
Nu poate fi exclus ca astfel de ritualuri să apară în viitor. Oamenii călătoresc, schimbă practici, experimentează. E posibil ca cineva să testeze deja limitele cu zgomot — doar că, deocamdată, nu există dovezi publicate. Până azi însă, nu e confirmată existența unor rituri bazate pe cacofonie în Peru sau Bolivia.