Descoperă măștile Veneției: istoria carnavalului venețian, tipurile clasice (bauta, volto, colombina), interdicțiile de altădată și renașterea modernă pe Murano.
Veneția pare un platou de film făcut realitate: canale în loc de străzi, bărci în locul mașinilor, palate venerabile — și măști. Ele sunt mult mai mult decât o recuzită fotogenică. Măștile se împletesc cu istoria și cultura orașului și, cândva, au modelat până și viața de zi cu zi. Iar privindu-le pe apă sau pe poduri, e greu să nu le vezi drept semnul distinctiv al Veneției, un cod vizual care a trecut intact prin secole.
Primele mențiuni despre carnavalul venețian datează din 1094, iar în 1296 a devenit sărbătoare oficială. De atunci, în fiecare an, înainte de Post, orașul se umplea de costume strălucitoare, muzică și voie bună. Oamenii își puneau măști pentru a-și ascunde identitatea și a se mișca prin mulțime cu mai multă libertate. Cu fața acoperită, nimeni nu putea spune dacă erai sărac sau nobil, bărbat sau femeie, localnic sau vizitator — etichetele sociale își pierdeau pentru scurt timp puterea.
Măștile făceau posibil, pentru o vreme, să ieși din limitele obișnuite. Puteai dansa, flirta, contrazice sau pur și simplu rătăci pe străzi — fără teama de judecată.
Bauta — o mască albă cu bărbia prelungită, purtată cu o pălărie tricorn. Acoperea fața, dar îi permitea celui care o purta să vorbească și să mănânce fără să o scoată.
Volto — o mască albă, rotunjită, care ascundea întreaga față.
Colombina — o mască mică ce acoperea doar partea superioară a feței, adesea împodobită cu pene și pietre.
Moretta — o mască neagră, fixată cu ajutorul unui mic nasture ținut între dinți. Cât timp era purtată, vorbitul devenea imposibil.
Doctorul Ciumei — o mască cu cioc lung. În Evul Mediu, medicii puneau ierburi aromatice în interior pentru a evita să respire aer contaminat; cu timpul, a devenit parte a costumului de carnaval.
La început, măștile nu se purtau doar de carnaval. Oamenii au început să le folosească pentru a se sustrage datoriilor, a se strecura la iubiți, a juca jocuri de noroc și a face lucruri de obicei interzise — îngrijorări pe care autoritățile nu le-au ignorat. Libertatea pe care o dădea anonimatul era seducătoare, dar punea la încercare ordinea.
Încă din secolul al XIII-lea au apărut primele legi care limitau purtarea măștilor în afara sărbătorilor. De pildă, era interzis accesul în mănăstiri cu masca pe față, la fel și purtarea ei în timpul jocurilor. Treptat, linia s-a întărit: măștile au rămas permise doar în zilele de carnaval — nimic în plus.
Când Republica Venețiană a încetat să mai existe în 1797, carnavalul s-a stins odată cu ea. Oamenii au renunțat la măști, iar tradiția s-a risipit.
Abia la sfârșitul secolului XX orașul a readus-o la viață. Astăzi, carnavalul Veneției este din nou un spectacol radiant. Turiștii sosesc din toată lumea pentru parade costumate, baluri și, desigur, pentru măști. Ele sunt realizate manual în ateliere dedicate, mai ales pe Murano, insula renumită pentru sticlarii săi.
Măștile nu mai sunt instrumente de ascundere sau de schimbare a rolurilor; acum sunt parte din artă, memorie și din felul în care arată Veneția. Totuși, ideea de bază rămâne: măcar o dată pe an, oricine se poate transforma în altcineva — fără întrebări, fără judecăți, fără granițe.